Muzica nopţilor / Éjszakák zenéje (8)

A mutatvány legvégéhez értem: a kötet összeállt, Francisko átrágta magát rajta, finom, diszkrét megjegyzései nagy segítségemre voltak s minden esetben kinyitották a szemem. Elvégre szerkesztő ember ő maga is. Sikerült így még inkább a román nyelv szelleméhez igazítani azokat a kérdéseket, amiket a bevezető interjúban tettem föl neki. Ugyanakkor jobb megoldásra sarkallt utolsó, nemrég megjelent verseskönyve címének átültetésében (szó szerint ezt írta, sugallta: Melancolii în formă continuată – n-ai putea găsi o altă formulă? Mă refer la forma juridică, penală, de formă continuată în ilegalităţi. Poezia ca atitudine înrăită, continuată în ciuda oricăror dificultăţi, ameninţări sau şi mai rău: pedepse. Suntem adevăraţii recidivişti!!! ), így lett aztán a Kitartó búbánat helyett Kísértő búbánat.Igaz, hogy a "búbánat" szót a Francoise Sagan regényét magyarító fordító használta a "tristesse" (szomorúság)-re és a melankóliának jobban megfelel a mélabú, viszont nem érzem benne eléggé a hosszan kitartást, mápedig a melankólia nem csupán pillanatnyi hangulat, hanem életérzés is. Így aztán maradjon a "búbánat")

Jöjjenek alább az utolsó fordítások a kötetből, amely már a Magyar Elektronikus Könyvtárnál található és terv szerint a ma kezdődő heten kerülne föl az állományba.

*


Octombrie 2010

În noapte,
pacea stelelor stătătoare
în luciul apei, întunecat,

ca nişte
ochi ajuraţi de cucuvaie
încremeniţi în zbor suspendat

pe dedesubt,
pe sub oglinda-ncreţită
mărunt de-o goană-nchipuită

de năluci
în holograme translucide,
plutind în goluri placide

de gânduri
care în jocul de-a viaţa
imaginează sincope,

abateri
de la temei, dislocând
colosalele metope

dintre lumi –
trecători deschise-n zori
prin bezna de la cântători.

2010 október

Az éjben
békés állócsillagok
a víztükrön, sötéten,

mint gyűrűk
a röptükbe dermedt
baglyok szemében

alant
a megborzongó tükör alól
egy képzelt hajsza nyomán,

látomások
tünékeny hálórajza
lebeg egyik a másik után

a gondolattal
amit az élet-játékban
a képzelet kipontoz

eltérve
alapoktól, s ettől kimozdul
helyéből minden oszlop

világaink közül - 
hajnali homályban a madarak
dalukkal nyitnak utakat.

Tărâmul subpământului

răsare neagră
steaua sacră

a tărâmului
subpământului,

ceru-i luminos,
stelele pe dos,

neviul e viaţă,
seninul ceaţă,

gândul e stană,
piatră funerară.


A földalattiság vidéke 

feketén villan
szentséges csillag

lenti világban
földalattiságban,

az ég hogy ragyog
fordított csillagok 

élettelen az élet
a tiszta légből köd lett

szikla a gondolat 
sírkőként megmarad

Regula simplă

regula simplă e să nu te repezi la gâtul celor ce te lasă-n pace,
nu ţi-i face duşmani câtă vreme indiferenţa lor poate fi egală 
cu o favoare după care ai tânji în condiţii răsturnate, 
nu tulbura adiaforia lor grea ca o beznă 
prin care se pierde drumul spre confesionalul lăuntric 
în care vechii greci căutau eudaimonia 
la care ştiau că au dreptul şi-i acceptau fără crâcnire preţul 
fixat de zei nu foarte miloşi; regula simplă spune aşadar
să respecţi răzorul fiecărei fiinţe şi să nu ţi-o cauţi cu lumânarea
ca bătrânul din Sinope, chiar dacă butoiul tău e de beton armat
şi-ţi poate deveni buncărul temporar în care ţi se virează
ajutorul de şomaj, facturile, somaţiile, sentinţele -,

dar nu te lua de unul singur nici de cei ce nu te lasă în pace şi-ţi trimit
toate aceste dovezi de legare de glie la fel de durabilă 
ca robia dobândită prin naştere, 
învaţă de la greci cum să întorci realitatea-n ficţiune 
ca să poţi transforma pământul de sub picioare 
în al nouălea cer 
măcar în chip efemer, cât o lună de miere;

iarba nu foşneşte la etaj, doar mobilele trosnesc când se schimbă vremea
şi-n unele nopţi ţi se pare că auzi vibrând oţelul tensionat în beton
de parcă o strună de contrabas s-ar răsuci în somn
ciupită de-un deget translucid de nălucă,
iar florile te cred un straniu zeu al ploii străbătând universul
cu un flacon de plastic în mână,

ştimele destinului creionează extreme eclatante şi veghează
să-ţi împlineşti fără rest înscrisul, te învaţă 
că totul e-o subtilă creanţă scrisă-n oglindă 
care te invită 
să-ţi aperi şi cu moartea răzorul de viaţă -

Az egyszerű szabály

az egyszerű szabály abból áll, hogy ne ragadd torkon azt, aki nem bánt téged,
ne csinálj magadnak ellenséget, ameddig közömbösségük kedvezménynek
tűnhet, amely után fordított helyzetben áhítoznál,
ne zavard éjsötét nemtörődömségüket,
amelyben elvész a belső megismeréshez vezető út,
amelyben a régi görögök az eudaimoniát keresték,
úgy tudták, joguk van hozzá és fenntartás nélkül elfogadták az árát
amit a nem túl kegyes istenek szabtak; az egyszerű szabály tehát úgy szól,
hogy tiszteld mindenki körét, s ne hívd ki magad ellen a sorsot
a sinopei öreghez hasonlóan, még ha hordód vasbetonból is készült,
s ideig-óráig bunkered lehet, ahová átutalják
a munkanélküli segélyt, a nyugtákat, a felszólításokat, az ítéleteket –

de önmagadban azokba se köss bele akiktől nincsen nyugtod és mindezen
bizonyítékokat a földhöz kötöttségről neked címezik,
mely súlyosabb, mint a születésből eredő rabság,
tanulj a görögöktől, hogyan változtasd fikcióvá a valóságot,
hogy átalakíthasd a földet amelyen állsz
a kilencedik mennyországgá
bár csak egy pillanat – akár a mézeshetek – erejéig.

a fű nem zizeg az emeleten, csupán a bútorok recsegnek időváltozáskor
s bizonyos éjszakákon hallod az acélt rezegni a feszülő betonban
mintha egy nagybőgőn megfeszülne a húr
egy áttetsző látomás ujja alatt
a virágok meg az eső fura istenségét látják benned amint áthatolsz a világmindenségen
kezedben pillepalackkal,

a sors dallamai nyilvánvaló végleteket írnak le és őrködnek,
hogy maradéktalanul beteljen az írás, megtanít rá,
hogy minden csak egy tükörre írt huncut törlesztés
mely arra késztet 
hogy akár halálod árán is megvédd életed köreit.

Despre schimbare

Draga mea,
lumea nu s-a schimbat aşa cum sperai
la douăzeci de ani;

nici la patruzeci de ani 
nu dă semne că ar putea fi schimbată 
de copilul nostru care tocmai face 
douăzeci de ani;

nici când nepotul nostru 
va avea douăzeci de ani 
lucrurile nu vor sta altfel,

dar toate acestea nu sunt motive 
să crezi că nu se va întâmpla cândva, 
dar nu va mai fi cine
s-o facă la loc.

A változásról

Kedvesem, 
a világ nem változott meg, miként remélted
húszévesen;

negyven évnél se úgy néz ki,
mintha megváltoztatható lenne
gyermekünk által, aki most éppen
húsz éves;

ha majd unokánk is
húsz éves lesz,
a helyzet mit sem változik;

de mindez még nem ok rá
hogy azt hidd, nem kerül rá sor valamikor,
ámde nem lesz, aki
később visszacsinálja.

Puşca

Curăţ cu exagerată grijă puşca
şi baioneta cu şanţ prin care ştiu sigur
că n-a curs niciodată sânge,

ung cureaua cu ulei vâscos,
lustruiesc patul cu postav rusesc 
impregnat cu ceară,

verific cu migală fiecare îmbinare,
ca totul să fie în perfectă ordine
când cocoşul va trebui declanşat –

nici cu mine, nici cu ceilalţi
nu negociez nici un fel de cedare,
puşca trebuie să fie în perfectă stare,

să funcţioneze cu cel mai spectaculos
efect cinematografic
în creierul meu înarmat cu toate descrierile,

recrutat să ilustreze cu veridicitate 
şi rigoare gramaticală
şi situaţiile exclusiv virtuale.

A puska

Túlontúl buzgón tisztítom a puskát
szuronyán a vércsatornát, amelyen, tudom,
vér még sose csurgott,

sűrű olajjal kenegetem a szíját
a puskatust viasszal átitatott
orosz nemezzel subickolom

apróra ellenőrzöm az összes illeszkedést
hogy minden tökéletes rendben legyen
mikor meg kell húzni a ravaszt -

se magammal, se mással
nem alkuszom, nincsen pardon,
a puskának tökéletes állapotban kell lennie,

hogy működése a lehető leglátványosabb 
mozihatást érje el
zsúfolt képzeletemben, melyben a leírások 

azt szolgálják, hogy hűen és nyelvtani
pontossággal leképezzék
a kizárólag virtuális helyzeteket is


Mama

Mama e singură, 
seara cu vânt anemic se caţără pe streşini 
şi scotoceşte în podul casei. 
La telefon îmi spune însă altceva, 
că au alunecat probabil iar vreo două ţigle 
şi trage curentul, poate au rămas nişte hârtii 
ori coceni de porumb şi se rostogolesc 
printre grinzi imitând paşii de om; 
paşi uşori, furişaţi, ca mersul pe vârfuri
când vrei să te strecori neobservat;

nu-i nimeni, 
dar nu poate alunga din gânduri fantasma 
că totuşi e, pentru că-i prea multă linişte
după ce se astâmpără suflarea, 
de parcă s-ar ascunde cineva;
şi mai bine să umble om decât vreo cucuvea;

ea crede că graniţele dintre lumi nu se află chiar atât de departe
cum ne face văzul să credem,
că poate chiar în preajma noastră
se află locul prin care se trece,
de parcă ai ridica o ţiglă şi ai privi în grădina vecinului,
în lumea de peste gardul care nu se vede
în dimensiunea aceasta modulară;

şi cum aş putea s-o contrazic
când n-am nici o dovadă că-i altfel,
când aud vântul călcând tiptil în receptor
la şaizeci de kilometri distanţă;

îi spun că voi pune ţiglele la loc, dacă-s mişcate,
voi da jos şi ultima pânză de păianjen, cuiburile de viespi,
dar nu voi putea muta nici un hotar
nici de-ar fi să trec de partea cealaltă
prin deschizătura lăsată de vreo ţiglă alunecată
pe unde să fi pătruns în pod vreo pasăre, vreun liliac
ori câteva frunze de măr de pe creanga lăsată pe casă.

Anya 

Anya egyedül van,
a gyönge esti szél az ereszre kúszik
s a padláson motoz.
A telefonba viszont mást mond nekem,
hogy biztosan ismét meglazult két cserép
és huzat van, tán némi maradék papiros
vagy kukoricakóró zörögnek
a gerendák között akár az emberi léptek;
könnyed, lopakodó, lábujjhegyes léptek,
szándékolt észrevétlen surranás;

nincsen ott senki,
de nem tudja kiverni fejéből a képzelgést,
hogy mégis csak van, mert túl nagy a csend 
miután elcsitul a szél,
mintha rejtőzne ott valaki;
és jobb, ha ember az, mintha bagoly;

ő hiszi, hogy a világok határai nincsenek is tőlünk annyira távol
ahogy a szemünk láttatná velünk
és talán épp a közelünkben  van
az a hely ahol meghúzódik,
mintha fölemelnénk egy cserepet és rálátnánk a szomszéd kertjére
a kerítésen túli világra amely nem látszik
e moduláris rendszerben;

hogyan is mondhatnék neki ellent,
amikor semmi bizonyítékom rá, hogy más a helyzet,
mikor meghallom a telefonkagyló mélyén surranó szelet
hatvan kilométeres távolságból;

azt mondom, helyükre igazítom a cserepeket, ha elmozdultak,
eltüntetem a legutolsó pókhálót, a darázsfészkeket,
de nem tudom elköltöztetni azt a határt
akkor sem, ha a túlsó világba lépek át
egy elcsúszott cserép nyitotta résen át
ahol a padlásra tévedhetett egy madár, egy denevér talán
vagy néhány almalevél a házra hajló fáról.

Frig
Letiţiei Ilea

Cuvintelor noastre li se face frig în biblioteci  
cum iarna i se face frig pielii de om  
în încăperi neîncălzite.

cuvintelor noastre din biblioteci  
gerul le îngheaţă sensurile, nuanţele,  
rostul de a fi,
dacă nici un cititor pătimaş nu le face loc  
în cuibul cald al palmei sale.

de aceea să nu te mire că modestele noastre cuvinte
îşi iau soarta în mâini
şi evadează uneori din biblioteci
şi încearcă să i se adreseze omului de pe stradă
şi constată că se înţeleg atât de dificil
de parcă ar vorbi dialecte foarte îndepărtate deja
ce tind să devină limbi diferite,

de parcă ar fî nimerit într-un alt timp,
poezia se simte ca şi cum ar fi decăzut în statutul de minoritar
ori condiţia de limbă neoficială,  
de parcă bibliotecile s-ar afla  
la capătul lumii,  
dacă nu chiar pe lumea cealaltă.


Hideg
Letiţia Ileának

a könyvtárakban szavainkat a hideg rázza
az ember bőre is így borzolódik télen
egy fűtetlen hodályban

a könyvtárakban megdermed
a fagytól a szó értelme, minden árnyalata
létének egész értelme
ha egyetlen szenvedélyes olvasó sincs kinél otthonra lelne
a tenyerek fészek-melegében

ne csodálkozz hát ha szerény szavaink
kezükbe veszik a sorsuk
és olykor elmenekülnek a könyvtárakból
és leszólítják az utca emberét, 
és úgy találják, hogy annyira nem értik egymást
mintha egymástól jócskán távol került nyelvjárásban
már-már önálló nyelveken szólalnának

mintha más idősíkba tévedt volna a vers
úgy érzi kisebbségi sors vár rá
vagy nemhivatalos nyelvvé züllene
mintha a könyvtárak a világ
végén lennének
ha nem épp ama másikon odaát


Octombrie 2011

Măşti desfigurate umblă pe stradă,
teatrul tragic a dat pe dinafară;

hipnotic son, ca o limbă străină,
s-aude după teribila cortină

dintre un om viu şi omul celălalt,
stă între ei ca un munte de bazalt;

unul tace, celălalt ascultă,
bolboroseşte doar ploaia măruntă;

ce stranie urbe, ce oraş ciudat,
teatrul a ieşit din scenă, a evadat,

actorii umblă pe stradă haihui,
trist jucându-şi fiecare rolul lui;

două jumătăţi, întreg niciodată,
o lume măruntă ca o erată.

2011 október

Elfajzott álarcok kószálnak az utcán
minden sarokról színjáték köszönt rám;

bűvölő dallam, mintha idegen nyelven
szólnának s a szörnyű függöny szétlebben

két ember között, egyik él, mint a másik,
a függöny mégis bazalthegyet játszik;

az egyik hallgat, a másik meghallgat,
mokány eső csapódik a falnak;

szokatlan város, fura egy vidék,
a színpadokról megszökött a nép,

utcákon csatangoló színészsereg
szomorúan játssza ki-ki a szerepet;

két fél csupán, soha se egység,
picinyke világ, akár egy hibajegyzék.

Seară cu lună plină

De parcă s-ar ridica din măcelul unui câmp de bătaie,
luna răsare ca-ntr-un poem de Ady Endre,
aruncă peste noi umbra sângerie a unui nor ajurat
şi cenuşa fină a înserării;

pe creste de valuri încremenite, peşti ciudaţi cu aripi 
înoată în marea dispărută în văzduh,
de parcă ar fi strămoşii albatroşilor imperiali;

caligrafii străvechi stau scrijelite pe copaci,
vântul le citeşte murmurând cu voce stinsă
înţelesuri pe care fructele le memorează-n sâmburi;

iarba ştie toată întinderea lumii, se teme numai
de strigătele terifiante ce se aud din grotele negre
în care n-a pătruns nimeni din neamul ei;

luminile periferiei ies pe câmp, ademenesc fluturi
şi gâze şi apoi le incinerează aripile
ca unor îngeri naivi la prima ieşire în lume.

Teliholdas éjszaka

Mintha csak vérbe fagyott harcmező fölé,
a hold égre kúszik akár egy Ady Endre-versben,
egy beszegett felhő véres árnyát hinti ránk
az esteledés finom hamujával;

megdermedt hullámok taraján, furcsa repülő halak
úsznak a mindent elnyelő légtengeren,
mintha a királyalbatroszok ősei volnának;

régi feljegyzések a fák törzsére vésve,
a szél olvassa őket halk mormogással
s értelmüket a gyümölcsök magvai őrzik;

a fű ismeri a világ minden kiterjedését, félni csupán
csak a sötét üregekből előtörő szörnyű kiáltásoktól fél,
ahol még egyetlen őse se járt;

a városszél fényei a mezőre tévednek, lepkéket és bogarakat
szédítenek magukba, majd szárnyaikat leperzselik
akárha naiv kis angyaloknak kik először kapnak kimenőt.

Fordította Cseke Gábor

Muzica nopţilor / Éjszakák zenéje (7)

MELANCOLII IN FORMA CONTINUATĂ / HOSSZANTARTÓ BÚBÁNAT (2012)

Flautul

aud un cântec scrâşnit de flaut

imprimat undeva în memoria mea auditivă,

nu se leagă de nici o imagine,

de nici o întâmplare în care să fiu parte,

de parcă ar veni de dincolo de amintiri,

din plăsmuirile neamului din care mă trag

şi s-a impregnat indelebil în gene, uneori se întâmplă să răzbată

ca o vibraţie de dincolo de hotarul de morminte -

sunt destul de zălud să ascult cu luare aminte sunetul stenic

şi să mă conving că nu-i închipuire,

se întâmplă ceva dincolo de ştirea de sine,

în interiorul foarte îndepărtat, din vecinătatea spectrului roşu al fiinţei,

unde lumile se îndreaptă spre lagunele fără geografie

în care se pierd toate vieţile chemate înapoi,

e o melodie ca un meridian astral trasat

de astrologi iubitori de stele fixe, ca să-şi marcheze locul în univers

şi să fie găsiţi uşor de zeii ce revin din când în când din veşnicie

ca să petreacă o viaţă cu noi,

e cântecul care ne ţine laolaltă

ca un nevăzut cordon

şi înainte şi după timpul petrecut în starea vie.

A fuvola

Hallok egy érdes fuvola dallamot

hallásom emnlékezetébe préselődve

semmilyen kép nem társul hozzá

se olyan történet aminek részese voltam

mintha az emlékeken túlról érkezne

népem képzeletéből amelyből vétettem

és makacsul megmaradt a génekben néha megesik hogy előáll

mint egy remegés a sírok birodalmán túlról

jócskán eszelős vagyok olyankor figyelmesen hallgatva a buzdító hangot

meggyőződvén hogy nem képzelődök

valami történik, túl az eseten magán is

odabent de oly távol a létezés vörös spektruma mellől

ahol a világok a földrajztól idegen lagunák felé siklanak

amelybe majd minden visszaszólított élet belevész,

a dallam akár egy csillagászok megszabta

délkör ők az állócsillagok hívei hogy megszabják helyüket a világegyetemben

s majd könnyen rájuk találjanak az istenek akik időről időre otthagyják az öröklétet

hogy velünk töltsenek egy életet

ez a dal mely összetart bennünket

mint egy láthatatlan korlát

élő állapotunk előtt és után.

Poem retard

Caniculă,

copilărie

şi crudă

socoteală

de şanse,

elegie frântă,

iulie,

jurnal

de război

în cimitir.

Alături,

soldat german

necunoscut,

soldat sovietic

necunoscut,

războiul trecut

în tărâmul

de dedesubt.

Summa irreconciliata.

Késleltetett vers

Kánikula,

gyerekkor

esélyek

kegyetlenül

latolgatása,

törött elégia,

július,

háborús

napló

temetőben.

Mellette

ismeretlen

német katona,

ismeretlen

szovjet katona,

az elmúlt háború

a földben

odalenn.

Summa irreconciliata.

Cântec de dincolo

nu mai ştiu sau am uitat cine eşti, fredonezi calmă,

poate doar în amintirea mea melodia însoţeşte intrarea în somn,

acum mi-ar prinde bine un curs de calificare de scriere şi desen

cu cerneală simpatică, să te pot înfăţişa în feluri ascunse, declin

orice tentaţii represive şi ascult numai ritmul

leneş cu care frânezi graba mea de a ajunge nu ştiu unde

şi nu ştiu de ce,

totul s-a mai întâmplat cândva, poate nu cu mine,

cu cineva dinaintea mea, care puteam să fiu chiar eu

într-o altă ipostază, care-şi aminteşte de un cântec

cu ritm domol ascultat înainte de a cădea în somn,

somn greu, după care amintirile nu mai revin niciodată,

doar uneori o stranie străfulgerare îţi redeşteaptă

imagini şi sonorităţi pe care nu le-ai trăit, deşi le recunoşti,

n-am nici o problemă cu simţurile, sunt sănătos în toate felurile,

senin şi calm ca o dimineaţă de basm,

CINE CERE DOVEZI are probleme cu adevărat grave,

ascult liniştit, nu mă îngrijorează că-n lumea reală

nimeni nu te-aude şi doar mie-mi eşti fantasmă,

tu fredonezi în continuare, exişti, existăm.

Dal odaátról

nem is tudom vagy tán elfeledtem, ki volnál, nyugodtan dúdolsz

talán csak emlékezetemben kíséri a dallam az álomba ájulást

most jól fogna egy átképzés írásból-rajzolásból

szimpatikus tintával, hogy diszkréten ábrázolhassalak, visszafogok

minden durva késztetést és csak a ráérős ütemet

hallgatom, amivel buzgalmamat fékezed hogy mit tudom én miért és mit

tudom én hová érjek,

valamikor minden megesett már, talán nem pont velem,

valakivel, aki előttem járt, s aki lehettem volna magam is

más felállításban, aki egy csöndes sodrású

dalra emlékeztet, mielőtt meglep az álom,

súlyos álom, amelyben az emlékek örökre odavesznek

csak néha egy furcsán felrémlő ráébredés

képeket és hangokat idéz melyekre nem emlékszel,

bár felismered őket,

semmi bajom érzékeimmel, minden szempontból ép vagyok,

józan és megfontolt, akár egy pompás reggel

AKINEK BIZONYÍTÉK KELL, azok valóban súlyos gondban vannak,

csöndesen fülelek, csöppet sem aggaszt, hogy a való világban

senki se hall semmit, és csak előttem jelensz meg ,

te dúdolsz tovább, létezel, létezünk.

Ceasornic

leneşă uneltire-n destin

e orice ceas în mişcare,

din ritmul monoton reţin

doar îndemnul la plecare

spre locuri în care se şterg

stranii confrerii de semne

cu înţelesuri ce converg,

pe pietre albe, pe lemne,

foşnetul ierbii pe morminte,

fior rezonând în transcendent,

dar vai! ce rar mi-aduc aminte,

ce ades mă surprind absent

la dojana altui ceasornic

zilele vieţii bătându-le,

tăcutul ceas biologic

oră cu oră scăzându-le.

Óramű

renyhe kísértése a sorsnak

minden óra mely ketyeg,

egyhangú ütemben arról szólnak,

hogy egyszer csak elmegyek

oly tájakra hol elmosódnak

szokatlan égi jelek

egybehangzóan róluk szólnak

a fák, a fehér kövek

sírokon ahol a fű neszez

borzong belé a mélység,

ó jaj! mily gyakran feledem meg-

hallani ketyegését

egy más órának, mely nem kímél

éltünk napjaira jár,

a létezés néma ütemén

óra fogy óra után.

Octombrie 2009 – În toiul nopţii

Dezorientat, rătăcit în locuri sordide din care

pe orice lungime de undă strigi, plângi, simţi, disperi

sau implori nu te-aude nimeni şi nu zăreşte semnele

pe care le-ai aşezat la toate răspântiile

dorinţei tale de a te smulge din această întâmplare abrazivă,

împletire de solitudine şi amintiri din nopţi prelungi

în care îmi tot imaginez strategii de plecare

din peisajul puternic reliefat de imaginea dezolării –

ţintuit în coordonatele fixe de torsiune a luminii,

cine se gândeşte la mine oprit între două puncte,

nici aici, nici dincolo, în locul unde încearcă se se-adune

din neant dezintegratele stele, cine îmi ţine imaginaţia captivă

într-un regat de simboluri stilizate după reguli ezoterice,

aşezate într-un scut heraldic mai întins decât privirea,

o, ce realitate insolită mă înconjoară

la capătul acestei veri cu peisaje splendide

ce se pregătesc să intre-n vremea declinului lor,

ce frumuseţi necruţătoare luminează toiul nopţii

cu un torent de wolfram incandescent,

descifrez mize grave pe chipuri cadaverice, întoarcerile târzii

trădează conflicte aproape insuportabile,

se vede de departe tragicul domestic

înecat într-un pahar de alcool la barul de noapte,

ca într-o temniţă m-am zidit şi eu în nopţile lucrătoare

şi zadarnic strig, nu mă mai aud nici eu,

într-atât de mult m-am îndepărtat ca Urashima Taro

de ţărmul vremii sale când

s-a lăsat ademenit pe tărâmul magic din care

nu s-a mai întors cum şi unde a fost.

Visul poate fi refugiu,

dar nu şi adăpost.

2009 október – Éjnek évadján

Förtelmes helyekre tévedve, eltájolódva, ahonnan

bármely hullámhosszon rikoltsál, sírj, érezz, ess kétségbe

vagy könyörögj, senki se hallja és nem észleli a jeleket

amiket szándékod minden keresztútján

állítottál, hogy kiszakítsd magad e durva történetből,

hol magány s véget nem érő éjszakák fonódtak egybe

melyeken a távozás terveit szövöm egyre

a kétségbeesés erősen hepehupás felszínének tájairól.

a fénytörés állandó értékeitől helyhez szögezve

ki gondol rám két pont között megállva,

se itt, de túl sem, egy helyern, ahol bár összeszedné magát,

a semmiből a megsemmisült csillagokat, ki tartja fogva képzeletem

egy jelképes királyság stilizált ezotérikus szabályai szerint,

a tekintetnél is tágabb címerpajzsra terítve,

ó, miféle derűs valóság vesz körül

e nyár végén tájai csodásak

készen állva hogy hanyatlásuk ideje beköszöntsön,

micsoda kegyetlen szépségek sugárzanak éjnek évadján

az izzó wolframm áramán át,

súlyos téteket olvasok le halálravált arcokról, kései hazatérések

már-már elviselhetetlen konfliktusokról árulkodnak,

messziről látszik az otthonok tgragédiája

az éjjeli bárban egy pohár italba fojtva,

mintha csak börtönbe falaztam be magam dolgos éjjelekbe,

és hiába kiáltozom, már magamat se hallom

oly távolra sodródtam mint Urashima Taro

kora partjaitól amikor

hagyta magát elcsábulni a bűvös vidékektől ahonnan

sose tért vissza úgy és oda, ahonnan elindult.

Az álom lehet menedék,

de óvó hely soha.

Dar

Mi-am bătut capul ce să-ţi dăruiesc,

să fie cu totul altfel, mai insolit decât

orice dar de care ai auzit sau ţi-ai imaginat

că l-ai putea primi;

cel mai mult mi-ar fi plăcut să-ţi trimit o mierlă,

dar asta ar însemna s-o despart, imaginându-mi

cum am putea fi noi, de aceea îţi trimit

numai cântecul ei matinal înregistrat pe un disc,

tonuri acute întrerupte de tăceri

ca dialogurile noastre calme la cafeaua de prânz;

ştiu că nu te-ai aştepta la aşa ceva din partea mea

şi i-ai da drumul imediat, după ce i-ai trece

degetul arătător peste creastă şi i-ai cere iertare,

deşi ştii că n-ar înţelege limba în care-i vorbeşti

şi ar fi aşa de speriată că ar putea să-i crape inima

chiar în mâinile tale;

în clipa asta îmi vine-n minte puiul de lăstun

ce s-a aventurat prea devreme să plece din cuib

şi s-a prăbuşit pe drum chiar în faţa mea,

l-am ridicat şi cu atâta spaimă şi-a-ncleştat ghearele fragile

în degetul meu că n-am putut să i le desprindem nici după un ceas,

zadarnic am încercat să-i umezim ciocul,

zadarnic i-am prins muşte, cum să înţeleagă

că nişte fiinţe atât de uriaşe nu vor s-o mănânce,

că vor să salveze ceva atât de insignifiant pentru lume;

şi ştiu că nu-ţi doreşti un dar chiar atât de ieşit din comun,

care ţi-ar pune vreo trei noduri în gât

şi un pumnal de emoţie în coşul pieptului – cine

reuşeşte asta, cu certitudine va fi pomenit la toate

zilele tale de naştere, cel puţin în gând –,

tocmai de aceea vreau să-ţi fac cel mai neaşteptat dar,

să-mi câştig locul acela din care nimeni nu va putea

să mă dea vreodată la o parte

nici dacă ţi-ar aduce la picioare insulele Bahamas

într-o perlă prin care poţi ieşi direct pe plajă,

poţi călca direct în spuma valului de mare.

Ajándék

Azon agyaltam mit ajándékozzak neked,

hogy egészen más legyen, szokatlanabb mint

bármi egyéb amiről hallhattál vagy amit elképzeltél

hogy megkapod talán;

leginkább egy feketerigót küldtem volna neked,

de ez maga lenne az elválasztás, s elképzelem

hogy velünk történhetne mindez, ezért most csak

reggeli dalát küldöm egy lemezen,

az éles hangokat elhallgatások tarkítják

mint az ebéd utáni kávé melletti csöndes beszélgetéseinket;

tudom, te nem számítanál részemről ilyesmire,

s azonnal szélnek eresztenéd, miután mutatóujjaddal

végigsimítanád a gerincét és bocsánatát kérnéd

bár tudnád hogy beszélt nyelved meg se értené,

és úgy megrémülne hogy talán a szíve is meghasadna,

éppen a kezeid között;

e pillanatban eszembe jut a fecskefiók,

aki idő előtt odahagyta fészkét

és az úttestre zuhant épp a lábam elé

fölemeltem és halálra rémülve mélyesztette törékeny karmait

ujjamba, hogy egy óra múlva se tudtuk lefejteni,

hiába nedvesítettük meg a csőrét,

hiába fogtam neki legyeket, miként érthette volna meg

hogy ekkora óriási lények nem akarják őt felfalni,

hogy szívesen megmentenék, még ha oly jelentéktelen is a világ szemében;

és tudom, hogy nem kívánsz egy ilyen rendhagyó ajándékot,

amitől legalább három ízben is elszorul a torkod,

és az izgalomtól elállna a lélegzeted – aki

ezt eléri nálad, azt biztosan megemlegeted valamennyi

születésnapodon, gondolatban legalább - ,

ezért adnám neked a legmeglepőbb ajándékot,

hogy elnyerjem azt a helyet ahonnan soha

senki ki nem túrhat engem

még ha a Bahamas-szigeteket helyezi is lábaidhoz

egy igazgyöngyben amelyen át rögtön a plázsra léphetsz

egyenesen a hullámot vető tenger permetébe.

viaţă

viaţă, viaţă – şi-atât,

suma zilelor în care n-am murit,

de câte ori m-am trezit dimineaţa

şi-apoi din nou am adormit

la capătul unei zile

cu încă o zi mai obosit;

n-a mai rămas nimic din timpul

când m-am înfericit;

nici somnul nu-i mai mult

decât un simplu decubit,

nu mai râvnesc la odihnă,

de timp sunt vlăguit.

élet

élet, élet – semmi több,

napra nap jön s még mindig élek,

hányszor ébredtem reggelente

hogy csak álmodtam az egészet

egy-egy nap végére érve

mind jobban s jobban elcsigázva

nem futja már az időből

a megboldogulásra;

az álom is csak annyi

fekszünk vízszintesen,

már pihenésre se vágyom,

az idő bánt el velem.

(Az utolsó, kötetbe szánt versek egy későbbi időpontban.)

Poezia - doar un an de trudă din viaţa mea

Convorbire cu Kocsis Francisko

despre limitele şi orizonturile existenţei lirice

Cseke Gábor: Ca poet, dar şi ca traducător de poeţi, ce gândeşti despre poezia contemporană, se află ea în criză sau din contra, i se deschid noi perspective de manifestare? Oricare ar fi răspunsul, aştept şi argumentaţia potrivită.

Kocsis Francisko: Întrebarea îmi aminteşte de una asemănătoare, care mi s-a pus cu mulţi ani în urmă, aşa că răspunsul n-ar trebui să mă încurce prea tare. Şi totuşi... E greu să faci afirmaţii tranşante, nu suntem în cadrul unei ştiinţe exacte în care formulele de calcul conduc spre un rezultat identic indiferent unde şi când se efectuează calculul. E adevărat că şi poezia lucrează cu formule, numai că acestea nu sunt aceleaşi pentru toţi, mai bine zis sunt altele pentru fiecare. Chiar dacă s-a afirmat de numeroase ori că este măcinată de criză, că este cea mai inadaptabilă dintre genurile literare, constatăm că poezia atrage tot atât de multă lume ca şi altădată, se succed generaţii care îşi fac loc în istorie, îşi dispută cu aceeaşi ardoare locurile fruntaşe şi vor să-şi afirme unicitatea. În cele două literaturi pe cale le cunosc îndeajuns de bine prin privilegiul destinului, constat o adevărată invazie de tineri. Cred că nu sunt cu nimic mai puţini decât acum patruzeci de ani, diferenţa e doar că ei cuceresc spaţiul virtual în care se manifestă cu precădere mult mai uşor decât se cucerea înainte spaţiul tipografic. Având toate acestea în faţa ochilor, consider că ar fi riscant să vorbim de o criză a genului. Am putea vorbi de o criză a calităţii, tot pe propriul risc, pentru că ar putea exista chiar în preajma noastră poetul care să dea un nou etalon, un nou model. Poezia n-a dus niciodată lipsă de autori tulburător de mari.

Nu pot să vorbesc despre o criză a poeziei câtă vreme constat mai curând o criză a condiţiilor. Asta o resimţim dureros toţi, dar nici o clipă nu ne-am pus problema abandonului, a capitulării în faţa dificultăţilor pe care le putem numi oricum, fie şi criză. Câtă vreme şi tu, şi eu scriem, citim şi traducem poezie, câtă vreme ştim că multe alte sute de persoane din preajma noastră şi din lumea asta fac acelaşi lucru, cred că ar trebui să vorbim mai bine de o mare nevoie de deschidere, înţelegere, empatie profundă. Poezia n-a avut şi cred că nu va avea niciodată orizontul blocat. După cum observi, nu-ţi ofer argumente, ci numai convingeri, care ar trebui să fie primele între argumente. Sunt convins că lucrurile n-au stat nici mai bine, nici mai rău nici înainte şi nu se vor schimba radical nici mai târziu. Ea va rămâne mereu o constantă a existenţei noastre.

CSG: Desigur, timpul în mişcare face ca totul, dar absolut totul - astfel şi poezia - să se aşeze la urma urmei în debitele şi coordonatele sale naturale, asupra cărora noi nu putem să decidem, în cel mai fericit caz suntem copărtaşi la Marea Desăvârşire a spiritului poetic. Mă gândeam în primul şi în primul rând dacă eşti destul de motivat să înfrunţi acele condiţii şi influenţe neprielnice care ne ţin captivi între limitele existenţei noastre cotidiene? Te consideri un poet înnăscut sau îţi construieşti în mod conştient viziunea ta poetică?

KF: Uite cum stau lucrurile, eu mă simt bine în această „captivitate”, eu am ales să fiu în acest sentiment, această stare, aşa cum alţii aleg alcoolul, drogul sau viciile şi mai periculoase ale existenţei, mă simt bine în pielea mea, dar n-aş vrea s-o iau de la capăt, pentru că n-aş putea schimba nimic şi ar fi cu totul inutil să risipesc încă o viaţă pentru un lucru deja făcut; timpul, în ciuda oricăror evidenţe fizice, nu trece egal pentru toţi, „ora mea de trudă” şi o oră de somn nu vor fi egale niciodată, noi am împărţit timpul în durate convenţionale şi ne resemnăm să credem că o clipă de fericire poate fi egală cu una de tragism profund. Îmi aduc aminte acum de clipa în care am primit vestea morţii tatălui meu – clipa aceea a fost atât de lungă că gândul meu a ocolit o dată universul pe care mi-l pot imagina şi nu mai ştiu când s-a lăsat înlocuită de cea următoare, dar cred că am rămas zile întregi în clipă şi timpul m-a ocolit, a trecut pe lângă mine. Timpul care ne face copărtaşi la Marea Desăvârşire de care spui, timpul actului de creaţie, nu-i egal pentru toţi, şi este singurul care merită să fie trăit. Dar timpul acesta e compus din secvenţe atât de scurte încât, adunate la un loc prin formule de matematică subtilă, n-ar face poate decât un an de viaţă, poate ceva mai mult, dar n-ar putea fi egal niciodată cu vârsta noastră matură. După raţionamente atât de pesimiste la prima vedere, ai fi tentat să crezi că sunt ins cu multe supărări pe viaţă, dar nu-i deloc aşa, singurul meu reproş e că suma acelor clipe nu face măcar un sfert de viaţă. De aici poţi să înţelegi că sunt destul de motivat în tot ce fac, pentru că fac multe alte lucruri decât scrisul. Prin tot ce fac, prin tot ce cred, mă străduiesc să frânez graba cu care ne trecem zilele.

Da, mă consider, sunt un poet înnăscut, dacă asta înseamnă să scrii numai când versul vine din senin. Da, dacă asta înseamnă să nu te pui cu coatele pe masă, în faţa unei coli de hârtie şi să-ţi storci creierii ca să înşiri câteva rânduri. Da, dacă asta înseamnă eliminarea oricărei bariere interioare şi înţelegerea libertăţii. Cât priveşte partea a doua a întrebării, în tinereţe nu mi-a trecut niciodată prin cap că aş putea „construi” ceva de genul acesta, totul se reducea la momentele faste ale scrierii, dar trebuie să recunosc că după ce mi s-a întărit „moalele capului” am pus în joc instrumentele intelectului, mai ales la structura cărţilor (deloc întâmplătoare, cu „tendinţă”), ajungând ca la ultima carte de poeme – care trebuie să apară în zilele acestea – viziunea să joace un rol destul de consistent, unele poeme născându-se, scriindu-se după săptămâni de „trăire, vieţuire” în tema, atmosfera lor. Scrierea o pot echivala cu o evadare din captivitatea temelor care erau pe pragul de a mă acapara, de a-mi confisca imaginaţia. În unele, intelectul şi simbolistica livrescă se împletesc cu emoţia, se zăresc în ţesătura poemului. Dar nu domină, doar însoţesc.

CSG: După aceste cuvinte, pline de observaţii şi argumente pertinente, aş crede că eşti conştient de risipa pe care ne permitem, asumându-ţi responsabilitatea pentru poemele care se duc zilnic pe apa sâmbetei... Ai realizat măcar odată cum ţi-ai pierdut o poezie-două sau char un ciclu întreg de dragul unui moment de lene sau de o obligaţie cotidiană, mult prea prozaică; Şi dacă da, cum califici acest fel de “avort” poetic?

KF: Risipesc numai cei ce au de unde, am citit sau am auzit undeva. Nimeni nu-i poet tot timpul, nu pui pe hârtie tot ce-ţi trece prin cap, trec zile în şir fără să scrii un vers, şi nu-i nici o tragedie. Mi s-a întâmplat de multe ori să risipesc metafore la o cafea cu prieteni, o discuţie banală cu vreun necunoscut în circumstanţe anodine, în dialoguri telefonice cu persoane dragi, scrisori, dar mai ales mesaje facilitate de tehnologie. Nici nu-mi dau seama când şi-au luat zborul. Uneori remarc surprins că anumite imagini ori expresii îmi sunt cunoscute (sigur, nu-i vorba de versuri ori expresii celebre pe care le cităm frecvent), uneori descopăr că-mi aparţin, sunt din poeme vechi, dar de cele mai multe ori nu aflu nimic, şi atunci le ocolesc, le resping, gândindu-mă că ar putea fi rămăşiţe de lectură, deşi o parte dintre ele ar putea să fie imagini şi versuri pe care nu le-am notat, le-am pierdut, iar ele au revenit într-o nouă tentativă de a se aşeza în poem.

Să-ţi povestesc o întâmplare recentă, din iarnă, când încă scriam la cartea aflată la tipar. Într-una din seri, după ce am recitit un text căruia intenţionam să-i schimb câteva versuri, nu înţeleg nici acum de ce, mi-a venit în minte poezia lui E.A. Poe, Annabel Lee, poezia mea nu avea nimic cu ea, şi m-a cuprins o dorinţă nebună de a reciti celebrul poem, am lăsat totul, am scos de pe raft cartea şi am deschis la cuprins, ca să caut pagina. Atunci au alunecat din carte două file de carneţel cu pătrăţele. Le-am luat de jos şi am început să le citesc. Erau două texte scrise, probabil, la vremea citirii cărţii, şi m-am uitat la anul apariţiei: 1987. Amândouă au intrat în noua carte. Una este foarte scurtă, ţi-o pot cita: Şi monştrii/ se iubesc/ între ei./ Şi se-nmulţesc. Reacţia din prima clipă a fost de bucurie, dar a doua zi am început să-mi pun întrebarea: cum se întâmplă aceste lucruri? De ce or fi rămas textele în carte, cum e posibil să fi uitat de tot de ele? Cum aş putea explica dorinţa de a reciti Annabel Lee? Partea mai stranie e că de prin ’85, după decepţii crunte, n-am mai scris literatură, m-am dedicat rebusului. De ce nu-mi aduc aminte cum au ajuns acolo? Cum să-mi explic circumstanţele descoperirii lor? Probabil că au puterea de a ne chema...

Eu am pierdut groaznic de multe poezii gata „scrise”. Să-ţi spun de ce. Pentru că aveam o memorie foarte bună (la 25 de ani ştiam pe de rost toate poeziile lui Bacovia şi o sumedenie de alte poeme geniale), nu le aşterneam pe hârtie decât după ce poemele se şlefuiau în minte, dobândeau forma finală, dar nici atunci imediat, ci când aveam vreme. Am avut perioade când duceam în memorie o carte întreagă. Asta până mi-am dat seama că anumite texte se dezintegrează, rămân numai versuri, încep să uit, dar cu un mic efort reuşeam să le reîntregesc (recunosc, nu sunt sigur dacă în aceeaşi formă). Am avut prima oară spaima aceasta când scriam la Ceva trece pe-aproape, aveam atât de multe poeme cizelate în minte, dar încă nimic pe hârtie. Ieşisem la o cafea cu un prieten, am vorbit despre uitarea care survine uneori neaşteptat, îţi trece prin minte un vers superb, nu-l poţi nota şi apoi îl uiţi definitiv. El ştia despre obiceiul meu şi m-a avertizat. A fost ca o explozie lăuntrică, s-a întâmplat ceva. Încă din aceeaşi zi am început să le culeg pe calculator. Acum pot să-ţi spun că multe s-au dus pentru totdeauna, am recuperat câteva versuri, dar nu mai erau întregi. Nici n-am mai încercat să le refac. Ar fi ca vasele reconstituite de arheologi: câteva cioburi originale într-o întregire din material diferit. Dar nici acum nu mi-am făcut obiceiul de a nota, îmi spun că lucrurile importante rămân sau revin. Îmi spun că poemele pe care trebuie să le scriu în viaţa aceasta nu se poate să nu le scriu. Mă consolez cu gândul că ceea ce am pierdut nu-mi aparţinea, a ajuns la mine din greşeală. Chiar şi poezia se poate rătăci.

CSG: Din păcate, trebuie să recunoaştem, că memoria, de care într-o perioadă de viaţă suntem atât de mândri, mai devreme, sau ceva mai încolo, se compromite inevitabil, se degradează, ne joacă feste. Rămâne deci scrisul, textul scris sau tipărit. Există confraţi, care aruncă la coş cu uşurinţă textele proprii de care nu sunt mulţumiţi. Nu le-am înţeles niciodată. De unde atâta siguranţă în aprecierea imediată a operei, că ceea ce înşirăm acum pe hârtie, cu timpul nu va avea altă acustică, altă strălucire? Sunt tare curios, de unde provine reţinerea ta de-a scrie direct poemul aflat în lucru? Ai avut nişte experienţe negative în acest sens, sau există alte motive?

KF: Da, ştiu foarte bine, am simţit pe propria piele şi am plătit deja taxa pe uitare. Într-adevăr, hârtia pare a fi memoria perfectă, deşi tehnologia modernă ne contrazice pe amândoi. Sunt convins că într-un viitor nu foarte îndepărtat – al cărui început s-ar putea să-l prindem şi noi – cărţile se vor tipări în tiraje bibliofile, numerotate, poate chiar cu listele viitorilor posesori. Şi vor exista biblioteci virtuale, adevărate, în care accesul va fi permis de sfincşi care se pricep la literatură. Astăzi, dacă un critic ar vrea să dobândească notorietate, n-ar avea decât să deschidă o pagină de internet şi ar fi asaltat de mii de pdf-uri, dar asta ar presupune şi un curaj nebun. Ar fi expus unor reproşuri fără menajamente, brutale şi injuste uneori. Criticul virtual va fi mult diferit de cel de revistă.

Partea a doua a întrebării aş putea s-o evit, dar n-ar fi cinstit. Fac parte dintre confraţii pe care nu-i înţelegi. Am aruncat la coş, cu o satisfacţie diabolică, o sumedenie de texte, dar trebuie să-ţi povestesc cum s-au petrecut lucrurile, nu pentru circumstanţe atenuante însă. E ştiut că am debutat editorial în 1979 în Caietul debutanţilor de la Albatros. Atunci aveam deja trei dosare de poezii scrise după debutul în presa culturală, din care am încropit un volum de concurs cu şanse de a câştiga. Am intrat numai la grămadă (dar o grămadă onorantă, din care mai făceau parte Alexandru Muşina, George Vulturescu, Cristian Şişman, Viorel Dinescu). În vremea aceea scriam cu mare uşurinţă, depozitam în memorie douăzeci-treizeci de poezii şi le scriam pe hârtie când aveam timp. Adică le băteam la maşina de scris. Apropo de maşină: ştii şi tu că în anii aceia trebuia să ne înfăţişăm cu ele în fiecare an la miliţie, ca să înregistreze amprenta caracterelor. De prin ’85 nu m-am mai dus. Am o maşină Remington, masivă, greu de trambalat. A doua zi după ce trebuia să mă prezint, a sunat la uşă miliţianul de sector să mă întrebe de ce am lipsit. I-am spus că n-am avut cum s-o duc, că sunt gata să renunţ la ea, să-i scoată tastatura, îl ajut şi eu, face proces-verbal de demontare şi predă la ei la depozit caracterele, eu predau cadrul de oţel la fier vechi şi-i duc adeverinţă de casare. S-a uitat la mine într-un fel care trebuia să-mi dea fiori, apoi a plecat. Nu m-a mai deranjat nimeni niciodată. La maşina aceasta băteam poeziile în două exemplare şi le prindeam într-un dosar cu şină, iar după ce se îngroşa la circa o sută de file îi dădeam un fel de titlu şi-l puneam în dulap, peste celelalte. Imediat după debutul de la Albatros, am deschis un dosar al poeziilor fără şansă de a fi publicate, i-am spus Câmpul lui Marte şi l-am semnat Mihai Malda (heteronimii aceştia erau egali cu mine, îşi scriau cărţile – adică umpleau dosarele cu şină – şi le semnau, numele meu nu figura deloc pe aceste dosare, nu aveam nici un drept asupra lor. Ei sunt Mihai Malda şi Ion Vogan, dar şi rebusistul Paul Degan). Pe lângă acesta, s-au adunat alte patru dosare. Cred că pe la sfârşitul lui ’85, poate începutul anului următor, am făcut o selecţie din dosare ulterioare episodului Albatros (unde am mai avut depusă o carte, amânată mereu, retrasă apoi) pentru Editura Dacia din Cluj, cu titlul Alkahest, schimbat apoi în Pădurea de trandafiri sălbatici, de unde am primit o scrisoare elogioasă prin care eram anunţat că volumul va fi publicat cât de curând (păstrez şi acum scrisoarea din 25 martie 1987, semnată de V. Rebreanu şi Ştefan Damian). A fost ultima licărire se speranţă. Adevărul e că după ce am făcut selecţia pentru Dacia n-am mai scris decât foarte puţin, cele mai multe pentru Câmpul lui Marte, m-am lăsat păgubaş, m-am dedicat rebusului. Cred că nici n-am mai publicat până prin ’91, când am scos cu câţiva prieteni Carul Mic, dar şi atunci numai traduceri. Când m-am hotărât să revin în literatură şi să scot prima carte, am luat dosarele până în 1979, am făcut o selecţie, vreo două sute de texte, le-am pus într-un dosar şi am rugat doi prieteni (Teodor Borz şi Soril Miavoe) să mă ajute să încropim o carte cât de cât bună. Aşa a apărut Umbrela profetului în 1998 (recunosc că a intervenit o mică „deşteptăciune” de organizare a textelor). La a doua carte, Oceanul interior, am ales singur din dosarele rămase neatinse la prima selecţie, iar ciclul al doilea l-am închegat din Câmpul lui Marte, apoi la a treia, Codul de bare, am făcut o ultimă selecţie şi am inclus şi poeme scrise în perioada anterioară, pentru că am început din nou să scriu cu oarecare regularitate. În Alteritate de duminică se mai găsesc poezii scrise în anii optzeci, dar le-am ales numai pe cele care se „împăcau” cu cele noi. Trebuie să-ţi spun că volumele respectă cronologia scrierii poemelor. Cele care n-au intrat în nici una din selecţii zăceau în dosarele îngălbenite, descompletate. Îmi tot propuneam să le recitesc, ca să văd ce-i de făcut cu ele, dar am tot uitat, amânat. Până acum doi ani şi jumătate, când am scos toate caietele, carnetele, dosarele, am început cu începutul, cu caietele adolescenţei, când simţul critic era în vacanţă. Am început să citesc şi am rupt, am rupt, am rupt. Vreo trei-patru sute de texte. Am făcut-o. Şi nu-mi pare rău deloc. Am păstrat într-un dosar câteva care mi se păreau încă vii, aveau o imagine ori o metaforă reuşită, unele numai un epitet frumos. Şi am mai umplut două coli cu versuri frumoase, interesante, luate din câte un text.

Crede-mă, n-am nici un fel de reţinere de a scrie direct pe hârtie, e un obicei făcut în tinereţe, când mă puteam bizui pe memorie, când scriam poemul pe un anumit ritm de deplasare, lucrul acesta îi dădea şi poeziei un ritm interior, iar când le aşterneam pe hârtie dădeau impresia că s-au scris „dintr-o suflare”, dar adevărul e că minţii mele îi plăcea să se joace, de aceea le purtam în mine, le migăleam, le şlefuiam, le îndrăgeam. Eu şi acum scriu în memorie, diferenţa e că „le trec pe curat” mult mai repede, uneori chiar în aceeaşi zi. Ca o revelaţie, gândul că ritmul interior al poemelor s-a domolit. Pentru că şi ritmul mersului s-a domolit cu anii.

(A folytatáshoz a További bejegyzések-re kell kattintani!)