*
Pár nappal később a verseket átvette Párizsban élő barátom, Dan Culcer is Asymetria című portálja, az alábbi bevezető sorokkal:
CSEKE Gábor este înainte de toate poet. Un poet care a împlinit anul acesta 74 de ani.
Este prietenul meu și sper că sunt prietenul său.
De aceea mesajul meu nu poate fi decât scurt și cuprinzător. Să-l cuprindă în îmbrățișarea frățească pe care ar trebui să o putem realiza nu doar la nivelul indivizilor.
Ne-am întâlnit cu decenii în urmă și am putut verifica că nu suntem mânați de vreo ură unul față de altul ci că, dimpotriva, suntem mânați de dorința, de convingerea că doar prietenia și colaborarea fără gânduri ascunse pot să constituie o relația durabilă pozitivă între indivizi ca și între comunitățile cărora le aparținem.
Dacă nu astfel se prezintă situația, dacă în mod ciclic apar agresiuni și răspunsuri violente la acestea, este pentru că în istorie s-a constituit o relație inegalitară care nu știe cum să devină egalitară.
Când tezele și pretextele ideologice ascunse sau vizibile care conduc de câteva secole relația dintre români și maghiari vor fi puse la arhivă, când se vor putea discuta liber și sincer divergențele legitime, relația de suspiciune între părți mari ale celor două comunități se va transforma în colaborare și poate chiar în prietenie. Până atunci noi, cei puțini, suntem avangarda. O avangardă îmbătrânită, dar neînvinsă, care cunoaște drumul spre a comunica observațiile și concluziile noastre de cercetători «statelor majore» care ne-au trimis să cercetăm terenul, no mans landului între cele două rânduri de sârmă ghimpată care despart tranșeele fricii și suspiciunii. Cum scria Camil Petrescu într-un poem din Ciclul morții, evocând situația din războiul mondial dintâi, la care participase : Die Sonne, Kamerad. Soarele este același pentru noi toți. Dacă se va stinge vom rămâne toți în întuneric și vom muri de frig.
Dan Culcer
*
CSEKE Gábor
înainte de plecare
(indulás
előtt)
priveşte
în gară iată
trenul
trage la peron
scara
îndată-i liberă
să-ţi
urci bagajele-n vagon
fusta
largă se pliază
pe
pulpele încordate
drumul
fără greş l-au socotit
meşterii
căii ferate
ne
privim ceasurile
cinci
minute şi vagonu-i dus
n-are
rost să vorbim
tăcem
n-avem nimic de spus
1973
strânsură
(hordalék)
câte
o scândură câteva căuşe
de
portocale putrede ochelari de scafandru
trei
nasturi de jeans un slip
pipe
sfărâmate cleşti
rupte
de rac un piaptăn
fără
dinţi o găleată de joacă
perii
de rădăcini roase până la lemn
şi
încă atâtea altele însă
mai
presus de toate
răsuflarea
sărată
a
mării şi câteva frânturi
de
poezie izbindu-se necontenit
de
stânca neagră ieşită din apă
1979
până merge ascensorul
(míg
jár a felvonó)
ninge
de ieri necontenit
aud
uneori ascensorul pornit
stau
ghemuit în buncărul de beton palatul meu
farul
meu în locaşul de pândă
pe
vârful himalaian al casei scării
sunt
umplutura sandviciului
dintre
acoperişul subţire de beton şi fundaţie
cerul
liber deasupra-mi
prăpastia
dedesubt
dar
acesta mi-e refugiul şi-acum
ninge
de ieri fără contenire
liftul
coboară şi urcă-n neştire
vizuina
mea de bloc scutul de ţestoasă
pivniţa
podul căminul
grajdul
atelierul cuibuşorul de bucurii
cameră
de convalescenţă spălător
cuib
de gândaci fortăreaţă de furnici
depozit
de carte labirint
capcană
pentru elefanţi
tu
dispari de-aici
catafalc
plec
de-aici şi-aici revin
în
singurul meu
imobil
nu-i
nici un bai până merge ascensorul
şi-s
cât de cât accesibile scara coridorul
de
unde atâta zăpadă cât e norul?
2002
megafon
(megafon)
în
sala de aşteptare megafonul
mă
strigă pe nume
mă
cutremur
în
această gară îndepărtată
de
sufletul meu cine aici
m-ar
putea cunoaşte pe nume?
poate
am visat? ori n-am auzit bine
aşa
cum înghiţim cu noduri
când
ne înecăm?
cui
i-aş putea fi dator aici
cine
se joacă aici cu noi?
aştept
obişnuita repetare
căci
nu-i aşa se anunţă de multe ori
dacă
pleacă ori soseşte vreun tren
megafonul
îşi face cu sârg treaba
pârâie
şi latră
nu
ştiu ce aş fi putut pierde
şi
nici cine mă are în evidenţă
în
acest ţinut
stau
în sine prăbuşit
aşteptând
răspunsul
ce
să fac răspunsul întârzie
de
parcă nici nume n-aş avea
aplecat
peste mine
pe
stâlpul înalt
megafonul
vorbeşte despre altceva
poate
voi plecat estimp
căci
n-am aici nici o treabă
megafonul
acela în inimă
amplifică
sonorizarea
2002
antarctica: dus-întors
(antarktisz:
oda-vissza)
1.
(Spre Antarctica)
hai
să fugim împreună în antarctica
nu
te frământa prea mult e nebun cine
se
sperie de drumul lung de frigul polar
o
să ne meargă bine acolo şi se rezolvă dintr-o dată totul
încetează
păcatul obsedant făţărnicia
râsul
eliberator va răsuna precum cristalele de gheaţă
nu
ni se vor vedea decât ochii
din
ei vom descifra ce s-a întâmplat cu noi
eu
îi întreb pe ai tăi tu îi pândeşti pe ai mei
în
tine văd limpede dorinţa copilului tău
nenăscut
care se ascunde acum în celulele tale
aşteptând
încordat să vadă cum i se plămădeşte destinul
în
gerul polar ne putem conserva
pentru
o epocă mai bună în care ne vom topi frumuşel
şi
vom trăi cu fervoare scurta primăvară antarctică
acum
încă nu suntem decât două blocuri de gheaţă
atacate
brutal de soare
hai
cu mine în antarctica de parcă ne-am duce acasă
asta
deja-i gheaţă cuvântul inimii siderate
2.
(Sloiuri crăpate)
nu
mai îndrăznesc nici s-adorm
aud
cum crapă sloiurile de gheaţă
stăm
amândoi ghemuiţi înspăimântaţi
pe
pluta ce se fisurează
capul
năuc ţi-l sprijini de umărul meu
oceanul
se agită
ce
se mai năpusteşte asupra noastră
odată
şi-odată sloiul nostru va crăpa
te
sprijin zi şi noapte
ca
să nu alunecăm brusc
pe
şuvoaie de ape ce se îndepărtează
nu
mai îndrăznesc nici s-adorm
aşa
poate nici nu mă voi trezi vreodată
3.
(Legătura tainică)
ce-i
foiala asta sub gheaţă
înveşmântaţi
în albastru opalin
peştii
ne urmează în bancuri
corp
lângă corp corp peste corp
ne
minunăm la vederea acestei migraţii
dispariţia
în nemărginit
câţi
vor mai veni şi unde
nu
va şti nimeni niciodată
că
peştele pe care-l trage-n frigăruie
e
o tainică legătură ce ne uneşte
suntem
un singur trup divizat în două
înotăm
în mijlocul unui sloi
strălucitor
prădat
unde
am devenit unul
tu
şi eu
4.
(Calendar încurcat)
socotesc
în zadar
de
câtă vreme trăim la pol
calendarul
s-a răvăşit
tot
aşa cum şi busola începe un dans bizar
în
mâna noastră
şi
nu se găseşte nici un pizmaş
care
să se repeadă în goană după noi
numai
din dorinţa de a ne face rău
şi
să-şi asume această existenţă
în
care bucuria solitudinii
alternează
cu forţa vitală a iubirii
tocmai
în asta constă minunea antarctică
nu-i
darul însufleţit al ţării de gheaţă
noi
am adus-o aici
5.
(Peisajul
inexistent)
ancora
trasă
pe
malul ce se-ndepărtează nici ochiul mijit
nu
poate descoperi speranţa zgribulită rămasă singură
umblând
rănită încolo şi-ncoace
despre
soarta vaporului pus în mişcare
decid
puterile de sus eu nu pot decât să contemplu
de
la pupa golful ce se închide într-o cicatrice de gheaţă
ca
o rană nesfârşită
leagăn
dureros amintirea înfrigurată
a
unui ţinut care n-a existat niciodată
a
unei libertăţi rămase în depărtare
care
e vie numai atunci şi acolo
unde
omul e incapabil să trăiască
6.
(Se demontează
circul)
te
sprijini în coate lângă mine
chipul
ţi-e de nepătruns
tăbăcit
şi
până-ţi inventariez pe-ascuns coşurile
rădăcina
nasului umflat
marginile
buzelor răsfrânte
mustăcioara
mătreaţa
de
la rădăcina părului
de
parcă aş cerceta un continent străin
mi
se face ruşine
deşi
puteam să văd toate astea şi până acum
mâna
ar porni delicat pe drumurile obişnuite
la
jumătatea drumului gestul îngheaţă-n gând
cum
totul se îndepărtează
rămâne
în urmă ţărmul şi tu împreună cu el
pe
ţărm speranţa aleargă încoace şi încolo
frângându-şi
mâinile
rămâne
libertatea focul nopţilor
frumuseţea
noastră cuvintele
ca
atunci când se demontează
circul
pe îndelete
fără
speranţă
în
ordine răsturnată
1993-1994
(Din
volumul Szerpentin
vándora/Călător
pe serpentine,
Editura Polis, 2010)
Traducere
de KOCSIS
Francisko
Nincsenek megjegyzések:
Megjegyzés küldése