Poezia - doar un an de trudă din viaţa mea

Convorbire cu Kocsis Francisko

despre limitele şi orizonturile existenţei lirice

Cseke Gábor: Ca poet, dar şi ca traducător de poeţi, ce gândeşti despre poezia contemporană, se află ea în criză sau din contra, i se deschid noi perspective de manifestare? Oricare ar fi răspunsul, aştept şi argumentaţia potrivită.

Kocsis Francisko: Întrebarea îmi aminteşte de una asemănătoare, care mi s-a pus cu mulţi ani în urmă, aşa că răspunsul n-ar trebui să mă încurce prea tare. Şi totuşi... E greu să faci afirmaţii tranşante, nu suntem în cadrul unei ştiinţe exacte în care formulele de calcul conduc spre un rezultat identic indiferent unde şi când se efectuează calculul. E adevărat că şi poezia lucrează cu formule, numai că acestea nu sunt aceleaşi pentru toţi, mai bine zis sunt altele pentru fiecare. Chiar dacă s-a afirmat de numeroase ori că este măcinată de criză, că este cea mai inadaptabilă dintre genurile literare, constatăm că poezia atrage tot atât de multă lume ca şi altădată, se succed generaţii care îşi fac loc în istorie, îşi dispută cu aceeaşi ardoare locurile fruntaşe şi vor să-şi afirme unicitatea. În cele două literaturi pe cale le cunosc îndeajuns de bine prin privilegiul destinului, constat o adevărată invazie de tineri. Cred că nu sunt cu nimic mai puţini decât acum patruzeci de ani, diferenţa e doar că ei cuceresc spaţiul virtual în care se manifestă cu precădere mult mai uşor decât se cucerea înainte spaţiul tipografic. Având toate acestea în faţa ochilor, consider că ar fi riscant să vorbim de o criză a genului. Am putea vorbi de o criză a calităţii, tot pe propriul risc, pentru că ar putea exista chiar în preajma noastră poetul care să dea un nou etalon, un nou model. Poezia n-a dus niciodată lipsă de autori tulburător de mari.

Nu pot să vorbesc despre o criză a poeziei câtă vreme constat mai curând o criză a condiţiilor. Asta o resimţim dureros toţi, dar nici o clipă nu ne-am pus problema abandonului, a capitulării în faţa dificultăţilor pe care le putem numi oricum, fie şi criză. Câtă vreme şi tu, şi eu scriem, citim şi traducem poezie, câtă vreme ştim că multe alte sute de persoane din preajma noastră şi din lumea asta fac acelaşi lucru, cred că ar trebui să vorbim mai bine de o mare nevoie de deschidere, înţelegere, empatie profundă. Poezia n-a avut şi cred că nu va avea niciodată orizontul blocat. După cum observi, nu-ţi ofer argumente, ci numai convingeri, care ar trebui să fie primele între argumente. Sunt convins că lucrurile n-au stat nici mai bine, nici mai rău nici înainte şi nu se vor schimba radical nici mai târziu. Ea va rămâne mereu o constantă a existenţei noastre.

CSG: Desigur, timpul în mişcare face ca totul, dar absolut totul - astfel şi poezia - să se aşeze la urma urmei în debitele şi coordonatele sale naturale, asupra cărora noi nu putem să decidem, în cel mai fericit caz suntem copărtaşi la Marea Desăvârşire a spiritului poetic. Mă gândeam în primul şi în primul rând dacă eşti destul de motivat să înfrunţi acele condiţii şi influenţe neprielnice care ne ţin captivi între limitele existenţei noastre cotidiene? Te consideri un poet înnăscut sau îţi construieşti în mod conştient viziunea ta poetică?

KF: Uite cum stau lucrurile, eu mă simt bine în această „captivitate”, eu am ales să fiu în acest sentiment, această stare, aşa cum alţii aleg alcoolul, drogul sau viciile şi mai periculoase ale existenţei, mă simt bine în pielea mea, dar n-aş vrea s-o iau de la capăt, pentru că n-aş putea schimba nimic şi ar fi cu totul inutil să risipesc încă o viaţă pentru un lucru deja făcut; timpul, în ciuda oricăror evidenţe fizice, nu trece egal pentru toţi, „ora mea de trudă” şi o oră de somn nu vor fi egale niciodată, noi am împărţit timpul în durate convenţionale şi ne resemnăm să credem că o clipă de fericire poate fi egală cu una de tragism profund. Îmi aduc aminte acum de clipa în care am primit vestea morţii tatălui meu – clipa aceea a fost atât de lungă că gândul meu a ocolit o dată universul pe care mi-l pot imagina şi nu mai ştiu când s-a lăsat înlocuită de cea următoare, dar cred că am rămas zile întregi în clipă şi timpul m-a ocolit, a trecut pe lângă mine. Timpul care ne face copărtaşi la Marea Desăvârşire de care spui, timpul actului de creaţie, nu-i egal pentru toţi, şi este singurul care merită să fie trăit. Dar timpul acesta e compus din secvenţe atât de scurte încât, adunate la un loc prin formule de matematică subtilă, n-ar face poate decât un an de viaţă, poate ceva mai mult, dar n-ar putea fi egal niciodată cu vârsta noastră matură. După raţionamente atât de pesimiste la prima vedere, ai fi tentat să crezi că sunt ins cu multe supărări pe viaţă, dar nu-i deloc aşa, singurul meu reproş e că suma acelor clipe nu face măcar un sfert de viaţă. De aici poţi să înţelegi că sunt destul de motivat în tot ce fac, pentru că fac multe alte lucruri decât scrisul. Prin tot ce fac, prin tot ce cred, mă străduiesc să frânez graba cu care ne trecem zilele.

Da, mă consider, sunt un poet înnăscut, dacă asta înseamnă să scrii numai când versul vine din senin. Da, dacă asta înseamnă să nu te pui cu coatele pe masă, în faţa unei coli de hârtie şi să-ţi storci creierii ca să înşiri câteva rânduri. Da, dacă asta înseamnă eliminarea oricărei bariere interioare şi înţelegerea libertăţii. Cât priveşte partea a doua a întrebării, în tinereţe nu mi-a trecut niciodată prin cap că aş putea „construi” ceva de genul acesta, totul se reducea la momentele faste ale scrierii, dar trebuie să recunosc că după ce mi s-a întărit „moalele capului” am pus în joc instrumentele intelectului, mai ales la structura cărţilor (deloc întâmplătoare, cu „tendinţă”), ajungând ca la ultima carte de poeme – care trebuie să apară în zilele acestea – viziunea să joace un rol destul de consistent, unele poeme născându-se, scriindu-se după săptămâni de „trăire, vieţuire” în tema, atmosfera lor. Scrierea o pot echivala cu o evadare din captivitatea temelor care erau pe pragul de a mă acapara, de a-mi confisca imaginaţia. În unele, intelectul şi simbolistica livrescă se împletesc cu emoţia, se zăresc în ţesătura poemului. Dar nu domină, doar însoţesc.

CSG: După aceste cuvinte, pline de observaţii şi argumente pertinente, aş crede că eşti conştient de risipa pe care ne permitem, asumându-ţi responsabilitatea pentru poemele care se duc zilnic pe apa sâmbetei... Ai realizat măcar odată cum ţi-ai pierdut o poezie-două sau char un ciclu întreg de dragul unui moment de lene sau de o obligaţie cotidiană, mult prea prozaică; Şi dacă da, cum califici acest fel de “avort” poetic?

KF: Risipesc numai cei ce au de unde, am citit sau am auzit undeva. Nimeni nu-i poet tot timpul, nu pui pe hârtie tot ce-ţi trece prin cap, trec zile în şir fără să scrii un vers, şi nu-i nici o tragedie. Mi s-a întâmplat de multe ori să risipesc metafore la o cafea cu prieteni, o discuţie banală cu vreun necunoscut în circumstanţe anodine, în dialoguri telefonice cu persoane dragi, scrisori, dar mai ales mesaje facilitate de tehnologie. Nici nu-mi dau seama când şi-au luat zborul. Uneori remarc surprins că anumite imagini ori expresii îmi sunt cunoscute (sigur, nu-i vorba de versuri ori expresii celebre pe care le cităm frecvent), uneori descopăr că-mi aparţin, sunt din poeme vechi, dar de cele mai multe ori nu aflu nimic, şi atunci le ocolesc, le resping, gândindu-mă că ar putea fi rămăşiţe de lectură, deşi o parte dintre ele ar putea să fie imagini şi versuri pe care nu le-am notat, le-am pierdut, iar ele au revenit într-o nouă tentativă de a se aşeza în poem.

Să-ţi povestesc o întâmplare recentă, din iarnă, când încă scriam la cartea aflată la tipar. Într-una din seri, după ce am recitit un text căruia intenţionam să-i schimb câteva versuri, nu înţeleg nici acum de ce, mi-a venit în minte poezia lui E.A. Poe, Annabel Lee, poezia mea nu avea nimic cu ea, şi m-a cuprins o dorinţă nebună de a reciti celebrul poem, am lăsat totul, am scos de pe raft cartea şi am deschis la cuprins, ca să caut pagina. Atunci au alunecat din carte două file de carneţel cu pătrăţele. Le-am luat de jos şi am început să le citesc. Erau două texte scrise, probabil, la vremea citirii cărţii, şi m-am uitat la anul apariţiei: 1987. Amândouă au intrat în noua carte. Una este foarte scurtă, ţi-o pot cita: Şi monştrii/ se iubesc/ între ei./ Şi se-nmulţesc. Reacţia din prima clipă a fost de bucurie, dar a doua zi am început să-mi pun întrebarea: cum se întâmplă aceste lucruri? De ce or fi rămas textele în carte, cum e posibil să fi uitat de tot de ele? Cum aş putea explica dorinţa de a reciti Annabel Lee? Partea mai stranie e că de prin ’85, după decepţii crunte, n-am mai scris literatură, m-am dedicat rebusului. De ce nu-mi aduc aminte cum au ajuns acolo? Cum să-mi explic circumstanţele descoperirii lor? Probabil că au puterea de a ne chema...

Eu am pierdut groaznic de multe poezii gata „scrise”. Să-ţi spun de ce. Pentru că aveam o memorie foarte bună (la 25 de ani ştiam pe de rost toate poeziile lui Bacovia şi o sumedenie de alte poeme geniale), nu le aşterneam pe hârtie decât după ce poemele se şlefuiau în minte, dobândeau forma finală, dar nici atunci imediat, ci când aveam vreme. Am avut perioade când duceam în memorie o carte întreagă. Asta până mi-am dat seama că anumite texte se dezintegrează, rămân numai versuri, încep să uit, dar cu un mic efort reuşeam să le reîntregesc (recunosc, nu sunt sigur dacă în aceeaşi formă). Am avut prima oară spaima aceasta când scriam la Ceva trece pe-aproape, aveam atât de multe poeme cizelate în minte, dar încă nimic pe hârtie. Ieşisem la o cafea cu un prieten, am vorbit despre uitarea care survine uneori neaşteptat, îţi trece prin minte un vers superb, nu-l poţi nota şi apoi îl uiţi definitiv. El ştia despre obiceiul meu şi m-a avertizat. A fost ca o explozie lăuntrică, s-a întâmplat ceva. Încă din aceeaşi zi am început să le culeg pe calculator. Acum pot să-ţi spun că multe s-au dus pentru totdeauna, am recuperat câteva versuri, dar nu mai erau întregi. Nici n-am mai încercat să le refac. Ar fi ca vasele reconstituite de arheologi: câteva cioburi originale într-o întregire din material diferit. Dar nici acum nu mi-am făcut obiceiul de a nota, îmi spun că lucrurile importante rămân sau revin. Îmi spun că poemele pe care trebuie să le scriu în viaţa aceasta nu se poate să nu le scriu. Mă consolez cu gândul că ceea ce am pierdut nu-mi aparţinea, a ajuns la mine din greşeală. Chiar şi poezia se poate rătăci.

CSG: Din păcate, trebuie să recunoaştem, că memoria, de care într-o perioadă de viaţă suntem atât de mândri, mai devreme, sau ceva mai încolo, se compromite inevitabil, se degradează, ne joacă feste. Rămâne deci scrisul, textul scris sau tipărit. Există confraţi, care aruncă la coş cu uşurinţă textele proprii de care nu sunt mulţumiţi. Nu le-am înţeles niciodată. De unde atâta siguranţă în aprecierea imediată a operei, că ceea ce înşirăm acum pe hârtie, cu timpul nu va avea altă acustică, altă strălucire? Sunt tare curios, de unde provine reţinerea ta de-a scrie direct poemul aflat în lucru? Ai avut nişte experienţe negative în acest sens, sau există alte motive?

KF: Da, ştiu foarte bine, am simţit pe propria piele şi am plătit deja taxa pe uitare. Într-adevăr, hârtia pare a fi memoria perfectă, deşi tehnologia modernă ne contrazice pe amândoi. Sunt convins că într-un viitor nu foarte îndepărtat – al cărui început s-ar putea să-l prindem şi noi – cărţile se vor tipări în tiraje bibliofile, numerotate, poate chiar cu listele viitorilor posesori. Şi vor exista biblioteci virtuale, adevărate, în care accesul va fi permis de sfincşi care se pricep la literatură. Astăzi, dacă un critic ar vrea să dobândească notorietate, n-ar avea decât să deschidă o pagină de internet şi ar fi asaltat de mii de pdf-uri, dar asta ar presupune şi un curaj nebun. Ar fi expus unor reproşuri fără menajamente, brutale şi injuste uneori. Criticul virtual va fi mult diferit de cel de revistă.

Partea a doua a întrebării aş putea s-o evit, dar n-ar fi cinstit. Fac parte dintre confraţii pe care nu-i înţelegi. Am aruncat la coş, cu o satisfacţie diabolică, o sumedenie de texte, dar trebuie să-ţi povestesc cum s-au petrecut lucrurile, nu pentru circumstanţe atenuante însă. E ştiut că am debutat editorial în 1979 în Caietul debutanţilor de la Albatros. Atunci aveam deja trei dosare de poezii scrise după debutul în presa culturală, din care am încropit un volum de concurs cu şanse de a câştiga. Am intrat numai la grămadă (dar o grămadă onorantă, din care mai făceau parte Alexandru Muşina, George Vulturescu, Cristian Şişman, Viorel Dinescu). În vremea aceea scriam cu mare uşurinţă, depozitam în memorie douăzeci-treizeci de poezii şi le scriam pe hârtie când aveam timp. Adică le băteam la maşina de scris. Apropo de maşină: ştii şi tu că în anii aceia trebuia să ne înfăţişăm cu ele în fiecare an la miliţie, ca să înregistreze amprenta caracterelor. De prin ’85 nu m-am mai dus. Am o maşină Remington, masivă, greu de trambalat. A doua zi după ce trebuia să mă prezint, a sunat la uşă miliţianul de sector să mă întrebe de ce am lipsit. I-am spus că n-am avut cum s-o duc, că sunt gata să renunţ la ea, să-i scoată tastatura, îl ajut şi eu, face proces-verbal de demontare şi predă la ei la depozit caracterele, eu predau cadrul de oţel la fier vechi şi-i duc adeverinţă de casare. S-a uitat la mine într-un fel care trebuia să-mi dea fiori, apoi a plecat. Nu m-a mai deranjat nimeni niciodată. La maşina aceasta băteam poeziile în două exemplare şi le prindeam într-un dosar cu şină, iar după ce se îngroşa la circa o sută de file îi dădeam un fel de titlu şi-l puneam în dulap, peste celelalte. Imediat după debutul de la Albatros, am deschis un dosar al poeziilor fără şansă de a fi publicate, i-am spus Câmpul lui Marte şi l-am semnat Mihai Malda (heteronimii aceştia erau egali cu mine, îşi scriau cărţile – adică umpleau dosarele cu şină – şi le semnau, numele meu nu figura deloc pe aceste dosare, nu aveam nici un drept asupra lor. Ei sunt Mihai Malda şi Ion Vogan, dar şi rebusistul Paul Degan). Pe lângă acesta, s-au adunat alte patru dosare. Cred că pe la sfârşitul lui ’85, poate începutul anului următor, am făcut o selecţie din dosare ulterioare episodului Albatros (unde am mai avut depusă o carte, amânată mereu, retrasă apoi) pentru Editura Dacia din Cluj, cu titlul Alkahest, schimbat apoi în Pădurea de trandafiri sălbatici, de unde am primit o scrisoare elogioasă prin care eram anunţat că volumul va fi publicat cât de curând (păstrez şi acum scrisoarea din 25 martie 1987, semnată de V. Rebreanu şi Ştefan Damian). A fost ultima licărire se speranţă. Adevărul e că după ce am făcut selecţia pentru Dacia n-am mai scris decât foarte puţin, cele mai multe pentru Câmpul lui Marte, m-am lăsat păgubaş, m-am dedicat rebusului. Cred că nici n-am mai publicat până prin ’91, când am scos cu câţiva prieteni Carul Mic, dar şi atunci numai traduceri. Când m-am hotărât să revin în literatură şi să scot prima carte, am luat dosarele până în 1979, am făcut o selecţie, vreo două sute de texte, le-am pus într-un dosar şi am rugat doi prieteni (Teodor Borz şi Soril Miavoe) să mă ajute să încropim o carte cât de cât bună. Aşa a apărut Umbrela profetului în 1998 (recunosc că a intervenit o mică „deşteptăciune” de organizare a textelor). La a doua carte, Oceanul interior, am ales singur din dosarele rămase neatinse la prima selecţie, iar ciclul al doilea l-am închegat din Câmpul lui Marte, apoi la a treia, Codul de bare, am făcut o ultimă selecţie şi am inclus şi poeme scrise în perioada anterioară, pentru că am început din nou să scriu cu oarecare regularitate. În Alteritate de duminică se mai găsesc poezii scrise în anii optzeci, dar le-am ales numai pe cele care se „împăcau” cu cele noi. Trebuie să-ţi spun că volumele respectă cronologia scrierii poemelor. Cele care n-au intrat în nici una din selecţii zăceau în dosarele îngălbenite, descompletate. Îmi tot propuneam să le recitesc, ca să văd ce-i de făcut cu ele, dar am tot uitat, amânat. Până acum doi ani şi jumătate, când am scos toate caietele, carnetele, dosarele, am început cu începutul, cu caietele adolescenţei, când simţul critic era în vacanţă. Am început să citesc şi am rupt, am rupt, am rupt. Vreo trei-patru sute de texte. Am făcut-o. Şi nu-mi pare rău deloc. Am păstrat într-un dosar câteva care mi se păreau încă vii, aveau o imagine ori o metaforă reuşită, unele numai un epitet frumos. Şi am mai umplut două coli cu versuri frumoase, interesante, luate din câte un text.

Crede-mă, n-am nici un fel de reţinere de a scrie direct pe hârtie, e un obicei făcut în tinereţe, când mă puteam bizui pe memorie, când scriam poemul pe un anumit ritm de deplasare, lucrul acesta îi dădea şi poeziei un ritm interior, iar când le aşterneam pe hârtie dădeau impresia că s-au scris „dintr-o suflare”, dar adevărul e că minţii mele îi plăcea să se joace, de aceea le purtam în mine, le migăleam, le şlefuiam, le îndrăgeam. Eu şi acum scriu în memorie, diferenţa e că „le trec pe curat” mult mai repede, uneori chiar în aceeaşi zi. Ca o revelaţie, gândul că ritmul interior al poemelor s-a domolit. Pentru că şi ritmul mersului s-a domolit cu anii.

(A folytatáshoz a További bejegyzések-re kell kattintani!)

CSG: Mai ţin minte, s-a întâmplat cu ani în urmă, cam prin 2007, că ai scris o poezie direct în limba maghiară, intitulată Illo tempore, după care ai realizat atât o traducere, cât şi o rescriere direct în română a textului. Mie mi s-a părut o experienţă inedită şi plină de învăţăminte. După ce au trecut atâţia ani, ce gândeşti astăzi despre această „escapadă”? Şi ca să fim foarte concreţi, iată cele trei texte menţionate:

Illo tempore

ha üvölt a szél,

ha vér buggyan

a bokrok tövisén,

szó lobban

és ráborul

a messzeség

érzelmeim határán -

nem mond senki igét,

sem imát,

nem zavarja képzeletem tükörmélyét

sem törés, sem üvöltés -

bár menekülni szeretnék,

mégis, mégis visszatart

e sötét ravatal

melyen feküdnék,

de még élek,

kóstolom a tiltott halált

túlélésem minden napján.

Illo tempore

(traducere)

de şuieră vântul,

de stropi de sânge stau

pe spinii mărăcinilor,

scapără cuvântul

şi-n hotarul simţirii

se surpă

orizontul -

nu-i cine să murmure cuvânt,

nici rugăciune,

nici ciobire, nici urlet

nu tulbură adâncul oglindit

al închipuirii -

deşi să fug aş vrea,

totuşi, totuşi mă reţine

acest negru catafalc

pe care-n dor de moarte calc,

deşi încă sunt viu;

oprita moarte o degust

în toate zilele trăirii.

Illo tempore

(rescriere)

vântul de plânge,

de spinii mărăcinilor

se umplă de sânge,

scapără cuvântul

şi-n hotarul simţirii

se surpă

orizontul -

cu mine nu-i cine să murmure grai,

nici rugăciune, şi vai,

nici destrămare,

nici urlet de disperare

nu tulbură adâncul oglindit

al închipuirii -

deşi să fug aş vrea,

totuşi, totuşi mă reţine

acest negru catafalc

pe care-n dor de moarte calc,

deşi încă-s în legea firii;

oprita moarte o degust

în toate zilele trăirii.

(2007)

KF.: Aşa e, ţin minte şi eu momentul acela, interesant din toate privinţele, mai întâi pentru că am scris acest text în limba mea secundară, devenită pentru o clipă dominantă, apoi pentru celelalte două gesturi, survenite la puţin timp. Cum ni se întâmplă rar aşa ceva, mai ales mie, care port textele în memorie, textul m-a „obligat” să-l scriu atunci, imediat, într-o clipită, de parcă aş fi aşternut pe hârtie o dictare, nici nu mi-am dat seama în ce limbă îl scriu, abia după aceea m-am dumirit, conştientizarea declanşând traducerea şi apoi rescrierea, de parcă aş fi căutat să mă aşez într-un echilibru cunoscut şi confortabil pentru mine. Ţin minte că ţi-am trimis poezia „la cald”, chiar în dimineaţa scrierii, şi ai îndreptat cu nobleţe ezitările mele de exprimare. Dar trebuie să-ţi reamintesc – nu mai ştiu cu ce ocazie ţi-am spus – că n-a fost prima încercare, am mai scris şi mai demult câteva poeme direct în maghiară, ce-i drept la intervale de timp foarte mari, două le-am şi publicat în revista Látó, dacă nu mă înşeală memoria. La o discuţie cu Demény Péter, care a scris un grupaj de poeme direct în limba română, pe care i le-am publicat în Vatra, i-am spus că voi face într-o bună zi efortul de a aduna toate poemele scrise în maghiară, să văd ce se poate face cu ele. Asta ca să certific bilingvismul meu.

Pentru că e vorba tot de un fel de „iubire”, de „aventură”, putem să-i spunem şi escapadă acestei răsturnări de situaţie. Rămâi cu o stranie satisfacţie şi melancolie. Şi cu dorinţa de a se repeta.

CSG: Ultima şi cea mai firească întrebare vine de la sine, deoarece de la bun început şi până acum n-am vorbit despre altceva decât despre existenţa noastră în poezie, în creaţie. Este o problemă firească, legată de „meseria” noastră, despre care genialul poet, cunoscut şi iubit atât de tine cât şi de mine, Jozsef Attila ne-a lăsat o mărturisire scurtă şi memorabilă. Citez: „Amikor verset ír az ember, / mindíg más volna jó, / a szárazföld helyett a tenger, / kocsi helyett hajó. // Amikor verset ír az ember / nem írni volna jó.” Deşi fiecare dintre noi trăieşte poezia într-un mod original, specific, la urma urmei, într-un fel sau altul, ajunge la această concluzie ambiguă, dar reală. Te rog să încerci a face o transpunere cât mai acceptabilă a acestor rânduri, dar şi să comentezi în loc de încheiere.

KF: Să începem atunci cu transpunerea: „Omul veşnic altceva ar vrea/ când scrie poezii,/ în locul pământului marea,/ vapor în locul caleştii.// Când omul scrie poezie,/ placu-i ar fi să nu scrie...”

Oho, cum ai reuşit să mă surprinzi cu aceste versuri, şi mai ales cu autorul lor, că puteai să citezi şi din alt autor, găseai exprimate şi la alţii asemenea gânduri despre tirania poeziei, de ce l-ai ales tocmai pe el? Spun asta pentru că această vară şi toamnă i-au aparţinut lui József Attila, am reuşit să transpun foarte multe poeme, vei vedea nu peste multă vreme că unele sunt de-a dreptul remarcabile, cred eu. Cum ai receptat preocuparea mea? Sau alegerea e joc al hazardului? Indiferent cum e, faptul în sine e grăitor. Dar să revin puţin la ce am subliniat mai sus. Cred că înţelegi la ce mă refer, la momentele când fiinţa este acaparată integral de scriere, de poezia ce se aşterne pe hârtie sau se fixează în memorie. Atunci ne mai aflăm în timp, în legile fiinţei? Ceea ce spune poetul nu poate fi decât post factum. Pentru că atunci nu ai voinţa de a vrea altceva, eventual doar o slabă conştientizare a neputinţei de a te împotrivi, pe care o poţi exprima numai după eliberarea de sub tirania de care vorbeam. Şi poate nu-i decât un reproş, pe care şi noi suntem gata a-l face. Anume că starea uitării de lume ţine prea puţin. Deşi ştim că tirania aceasta nu poate fi continuă, ne-am dori inconştienţi să fie. Ce noroc că nu depinde de noi.

14 septembrie 2012.

*

Kocsis Francisko s-a născut în 1955, în comuna Cecălaca, jud. Mureş. Este redactor şef adjunkt la revista Vatra din Tg. Mureş, redactor al revistei de filosofie şi literatură Târnava din Tg. Mureş. A lucrat şi la Editura Dacia din Cluj-Napoca (2002-2003). Membru al U. S. Din 2001. Volume de poezii: Umbrela profetului ('A próféta esernyője', Tavis, 1998); Oceanul interior ('Belső óceán', Ardealul, 2000); Codul de bare ('Vonalkód', Junimea, 2002); Alteritate de duminică ('Vasárnapi másság', Ardealul, 2004); Ceva trece pe-aproape ('Valami közel jár', Ardealul, 2009), Melancolii sub forma continuată ('Hosszantartó búbánat', Ardealul, 2012).  În afara operei poetice desfăşoară o bogată activitate de traducător. Principale volume de tălmăciri: Efectul admiraţiei ( 'A csodálat hatása', Ardealul, 2006); Avangarda maghiară în texte şi portrete ('A magyar avantgárd – szövegek és portrék', Ardealul, 2008) Balázs Imre József : Avangarda în literatura maghiară din România (Az avantgárd a romániai magyar irodalomban , Bastion, 2009).